#1. Marathon de Montauban. Cât de tare a durut primul meu maraton

Montauban este un orășel micuț aflat la 50 de kilometri nord de Toulouse. Aici s-a organizat cea de-a opta ediție a maratonului care mai scoate orașul la lumină. Vorbeam cu oamenii la care am fost cazat, într-un git și-mi spuneau că la ei în oraș se întâmplă rar lucruri, așa că maratonul e numai bine venit. Mai vin turiști și Montauban prinde viață pentru câteva zile. Un cuplu de pensionari, vecini cu noi de palier, veniseră acolo pentru același motiv. Ea era doar însoțitoare, în schimb el, la 62 de ani, ar fi vrut să termine maratonul în 4 ore. Aleargă de trei ori pe săptămână și s-a apucat de alergat maratoane când a ieșit la pensie. Face cam unul pe trimestru, însă de data asta era puțin accidentat la șold.

Montauban

Organizarea maratonului

Pe cât de mic este acest oraș, pe atât de bine au fost organizați. Pe lângă maratonul simplu, la care au participat 392 de persoane, au mai fost un semi maraton, maraton ștafetă și o cursă de 10 km. Startul a fost la ora locală 9AM și erau aproximativ (după datele furnizate de organizatori) 4000 de persoane, o nimica toată în comparație cu cele 41000 de la Paris (care a avut loc fix în aceeași zi).

Au existat pacemakeri plecând de la 3H și terminând cu 4h30. Revin mai târziu puțin asupra lor. Punctele de hidratare au fost puse la fiecare cinci kilometri, iar la unele dintre ele, pe lângă apă plată și băuturi energizante, puteai să găsești ciocolată, portocale, banane, fructe.

Traseul era „păzit” de voluntari și de polițiștii din oraș, iar de fiecare dată când ajungeai la un rond sau la un viraj, aveau grijă să-ți spună din timp pe unde să o iei. Nu mai menționez de încurajările care parcă făceau parte din program. Allez, allez!

Unde am greșit

Fiind primul meu maraton nu știam la ce să mă aștept, așa că la start m-am pus fix lângă pacemakerul de 4h. Am plecat o dată cu grupul format în jurul lui și am mers așa liniștit până la kilometrul 15. Mi s-a părut că alergam cam repede pentru ritmul meu normal, însă mă simțeam confortabil și mi-am zis că dacă o țin așa, termin în chiar mai puțin de 4 ore. Aveam 5:20 minute/km și nu-mi venea să cred că acest ritm mi se pare normal. De obicei sunt undeva aproape de 6 minute/km.

La kilometrul 15 m-am oprit la punctul de hidratare, dar când am plecat din nou, vedeam cum pacemakerul meu de 4h se îndepărtează de mine. Atunci a fost prima dată când mi-am dat seama că nu voi termina în 4h. Ce făcea acest pacemaker? Lua cu el o sticlă de apă de doi litri astfel încât dacă era cineva din grupul lui căruia i se mai făcea sete după ce plecam de la punctul de hidratare să-i poată oferi niște apă.

La kilometrul 6 toate mergeau conform planului.

La kilometrul 6 toate mergeau conform planului.

Deși știam că nu trebuie să trag tare la început, în prostia mea, nu am putut să mă abțin. De fapt, alergând cu grupul de 4h am avut falsa impresie că voi putea ține acel ritm până la sfârșit. Greșeală de începător. Pentru că am tras tare la început, ce avea să urmeze după kilometrul 30 m-a făcut să mă întreb dacă voi mai participa vreodată la vreun maraton.

De la kilometrul 15 la kilometrul 30

După ce i-am pierdut pe cei din grupul de 4h, la modul că în 10 minute nu-i mai vedem deloc, am început să încetinesc. Viteza de la început nu mi se mai părea confortabilă așa că am lăsat-o mai moale. Toate bune și frumoase, ba chiar la kilometrul 21 aveam doar 2h01, deci teoretic puteam termina undeva între 4h15/4h20, ceea ce pentru mine ar fi fost vis.

Numai că începând cu kilometrul 25 au început să apară problemele. Prima dată, pentru că nu am menționat până acum, am pus oboseala pe seama soarelui. Afară erau vreo 20 de grade, iar toate antrenamentele mele au fost făcute pe 5/6, maxim 10 grade, deci soarele era cel care mă făcea să încetinesc. Mi se pare amuzant acum să-mi dau seama cum încercam să mă mint singur. M-am oprit din nou la punctul de hidratare, am mai băgat un gel, am băut un pahar de apă și am plecat la drum. Doar că de data asta plecarea a fost puțin dureroasă. Începusem să simt niște dureri ușoare pe mușchii picioarelor de pe pulpe. Pe toți și pe față și pe spate, dar nimic deranjant.

La alergarea mea cea de 32 de kilometri terminasem în 3h12, iar acum la kilometrul 29 aveam deja 3h00. Încă 13 kilometri de alergat pe care ar fi trebuit să-i fac în 1h30, asta ca să mă încadrez măcar în 4h30 cu totul. Problema a fost că durerile începeau să fie din ce în ce mai puternice, iar după fiecare plecare de pe loc simțeam că cineva îmi dă cu o sabie peste toți mușchii.

Am vrut să renunț? Sigur că da! La kilometrul 26, 28, 30, dar mă gândeam doar că nu aș putea să merg atât pe jos până la finish, așa că am alergat de fiecare dată cât am putut, târând după mine durerile acelea groaznice. Ăsta a fost cuvântul care mi-a bântuit prin minte începând cu kilometrul 30. Groaznic. Am zis atunci că nu mai particip la un maraton niciodată, că nu-mi mai trebuie, că cine m-a pus, că de ce am vrut să fac asta, că nu văd rostul, că doare prea tare, că mă pot mulțumi și cu un semi, nu neapărat cu un maraton. Dar totuși sunt un tip competitiv, dar nu cu alții, ci cu mine.

medalie montauban

De la kilometrul 30 la kilometrul 40

Mi-am împărțit traseul mental în bucăți de 5 kilometri, astfel că am făcut scurte pauze la fiecare punct de hidratare. Aceste pauze scurte au început să se lungească pe măsură ce numărul kilometrilor creșteau, așa că după kilometrul 30, am avut pauze de mers de câte 100 de metri, apoi alergare până la kilometrul următor, apoi iar 100 de metri de mers, apoi iar în completare până la kilometrul următor. Pe la kilometrul 31 m-au prins din urmă grupul de 4h30. Mi-au spus allez, allez și am încercat să alerg cu ei. Am ținut pasul vreo 500 de metri, după care mi-am dat seama că nu voi termina nici în timpul ăsta. Rămânea să descopăr în cât timp aveam să termin primul meu maraton, căci nu aveam de gând să nu termin.

Pe la kilometrul 32 am văzut în fața mea o fată. Alerga câțiva metri, apoi se oprea, se punea pe vine, mai trăgea de picioare. Iar alerga puțin, iar se oprea. Am ajuns-o din urmă și am întrebat-o dacă este în regulă. Mi-a spus că o dor foarte tare picioarele și toate articulațiile și că nu mai poate alerga prea mult. Am zis că pot alerga cu ea. Și eu mai făceam pauze de mers, nu chiar așa de des ca ale ei, dar le făceam.

Așa că am alergat împreună. Ea la primul ei maraton, eu la primul meu maraton. Ea se întreba de ce s-o fi înscris la acest maraton, că nu mai poate și că o dor foarte tare picioarele. Atunci i-am propus să alergăm împreună câte un kilometru. Mai aveam doar 10 kilometri până la final și i-am spus că vom termina cu bine amândoi. S-a uitat mirată la mine și m-a întrebat: tu chiar crezi că vom termina? Zic sigur că vom termina, 10 kilometri nu înseamnă prea mult, îi facem așa câte unul la rând. Apoi mă întreba dacă eu cred că suntem ultimii. I-am spus că nici nu mă interesează, obiectivul meu este să termin. A râs și mi-a aprobat răspunsul.

O dureau atât de tare picioarele încât la fiecare 300 de metri mă întreba cât mai avem. Eu o țineam de vorbă spunându-i că mai avem puțin, în momentele în care ea își dorea să se oprească eu îi arătam punctul de hidratare unde aveam să ne oprim în 200 de metri și uite așa am alergat împreună până la kilometrul 40.

Acești 10 kilometri, de la 30 la 40, i-am alergat cu pauze de mers de 100 de metri la fiecare kilometrul, de unde și timpul final pe care l-am scos.

Cei mai lungi 2 kilometri din viața mea

Opririle astea m-au omorât. Crampele acelea începeau să fie din ce în ce mai puternice, la un moment dat m-a întrebat o doamnă de la salvare dacă sunt în regulă și dacă am nevoie de ajutor. Aproape că-mi venea să urlu de durere, dar m-am abținut. Mă rog, m-ai scoteam niște sunete dubioase din când în când. Oamenii de pe margine, voluntarii, polițiștii toți ne încurajau de pe marginea traseului. Am avut multe pante de urcat, am strâns la final o diferență de nivel de 1000 de metri.

Soarele nu-mi dădea pace și aveam impresia că sunt într-un cuptor. Mai turnam câte un pahar cu apă în cap din când în când, dar în 2 minute eram uscat tot. Porțiuni cu umbră nu am avut, poate dacă le adun pe toate la un loc, cred că am avut un kilometru de umbră, în rest numai soare.

Pentru că durea prea tare de fiecare dată când plecam de pe loc și ajunsesem cu pace-ul undeva departe de tot, pe la 12 minute/kilometru, mi-am propus ceva. V-am spus mai devreme că sunt competitiv. Așa că i-am spus colegei mele de alergat că merg cu ea până la kilometrul 40 și de acolo eu vreau să trag puțin mai tare pe final.

Nu știu de unde am avut atâta putere, dar ultimii doi kilometri i-am făcut cu 6 minute/kilometru. Când am început să trag mai tare, m-am trezit cu niște cârcei îngrozitori în ambele gambe. Cum puneam piciorul jos, cum simțeam un cârcel care trecea dinspre tendonul lui Ahile și se oprea undeva în spatele genunchiului. După câțiva metri mi-au dat pace.

Ultimii 2 kilometri mi s-au părut cei mai lungi din viața mea. Mă uitam la ceas și parcă din ce alergam mai repede, din asta numărul metrilor creștea mai încet. Mai aveam un kilometru și 195 de metri pentru a ajunge la finish. Am ajuns și la kilometrul 42, dar încă nu vedeam nenorocitul ăla de finish. Unde te-ai ascuns? Ăsta mic era ascuns după o străduță din centrul orașului. Când ieșeai de pe strada asta traseul făcea la stânga.

Am făcut stânga și l-am văzut. Era acolo o boltă albastră pe care scria finish. Am început să râd și am tras mai tare. În fața mea la vreo 100 de metri era un băiat care alerga foarte încet. Am trecut pe lângă el, m-am uitat la ceas și aș fi vrut să termin măcar în 5 ore. Ceasul cel mare de la final arăta puțin peste cinci ore, iar azi când am verificat rezultatele oficiale, am aflat că am terminat în 5:01:41.

timp oficial maraton

 

Mai particip pe viitor la alte maratoane?

Când durea cel mai tare mă gândeam că asta a fost cea mai proastă idee de anul ăsta. De ce să vrei să faci așa ceva? De ce să vrei să-ți rupi picoarele pe o astfel de distanță? Sunt totuși 42,195 kilometri pe care trebuie să-i alergi, dar care este motivul pentru care ai face un asemenea lucru? Durerea încă nu a trecut. Mă doare genunchiul stâng și toți mușchii de la picioare, merg de zici că m-a bătut cineva cu parul pe ele.

Dar ce crezi? Ăsta a fost primul, mi-am învățat lecția. Am greșit, dar asta înseamnă că data viitoare voi încerca să abordez altfel un maraton. Știu acum ce înseamnă un maraton, știu la ce să mă aștept. Acum încep să mă uit de un maraton undeva prin toamnă, pentru că vreau să mă antrenez cum trebuie. Înainte de acest maraton am făcut o pauză cam lungă și cred că s-a simțit. Mi-am începlinit totuși obiectivul mei principal, acela de a termina un maraton. Trebuia să încep de undeva, iar ăsta a fost primul meu maraton. Începutul unei lungi serii, sper eu. happy

ps: vecinul pensionar, de 62 de ani, accidentat…a terminat în 4h19. Dacă e.

finish maraton


Comentarii

comentarii

Powered by Facebook Comments

16 thoughts on “#1. Marathon de Montauban. Cât de tare a durut primul meu maraton

  1. Radu

    Felicitari pentru determinare si pentru finalizare. Sper ca anul viitor voi termina si eu primul meu maraton, cu toate ca m-am simtit cum spui tu dupa semi happy

    1. Papen Post author

      Mulțumesc! Doar că vezi că semi nu are nicio legătură cu maratonul happy Succes la antrenamente și fii sigur că va fi o experiență de neuitat laughing

  2. Adrian

    laughing Acelasi lucru am patit si eu toamna trecuta, numai ca eu am alergat primii 30km in 3h iar de la km 30 am inceput sa am crampe si restul de 12 mai mult i-am mers in 2h si ceva(20-30min). Spre deosebire de tine nu mi-am gasit raspuns la intrebarea: ‘cine si de ce m-a pus sa alerg maratonu asta ?!?’ si nu cred ca voi mai alerga 42. Ma multumesc cu 21.

    1. Papen Post author

      Eu aș vrea să termin un maraton fără să fiu dărâmat fizic. happy Acum am greșit, dar data viitoare încerc altfel.

  3. Groparu

    Felicitari! Eu sunt numai la nivelul alergare de 5 km si ma omoara ceva nerv prin talpa piciorului, si-m i vine sa mor de ciuda.
    Respect!

    1. Papen Post author

      Mulțumesc! Vezi un doctor ceva, poate se rezolvă happy

  4. Vulpea Antifoc

    302 in 5h? Locul 1 in cat timp a facut? 1 ora? Wow. Si, pe langa, amuzant ca te-a luat batranul. Ma asteptam sa ajungi mai rapid…decat un batranel

    1. Papen Post author

      Primul a terminat în 2 ore şi puţin, iar bătrânelul era mult mai bine antrenat decât mine happy

  5. Pingback: Misiunea Marathon de Reims | Papen

  6. Vulpea Ucigasa

    Probabil ca batranelul pensionar si-a luat vitaminele in dimineata aia! Oricum felicitari!

    1. Papen Post author

      Mulțumesc! Era antrenat bine, alerga de trei ori pe săptămână câte 14/15 km happy

  7. Pingback: Cum a fost primul tău maraton? | Zâmbet şi sănătate

  8. Pingback: Maratonul din Remis. Alergând printre vii. | Papen

  9. Pingback: 5 lucruri pe care le țin minte din 2015 | | Papen

  10. Cezar Firicel

    Bravo, nu cred ca e important la primul maraton timpul, ci faptul ca-l vei termina! Am participat si eu in Roma, am scos 4h si 30 de minute si am fost al naibii de mandru!

    1. Daniel Papa Post author

      Corect! happy

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.