Atacul de la Westminster. Relatare de la fața locului.

În ultimii ani nu știu cum s-a nimerit, dar de ziua mea am fost tot timpul pe drumuri. Ba veneam din Franța în România, ba invers, ba plecam cine știe pe unde. Anul acesta m-a prins la Londra. Am avut avion la 6:30 dimineața la 8 ora locală eram acolo. Și am plecat să ne plimbăm prin oraș ca tot turistul. Doar că prietenul meu la care am și stat, ne-a recomandat să mergem cu bărcuța pe Tamisa, bărcuță care mergea în regim de transport în comun.

Am mers cu barca până la Westminster unde avea și stație. Frumos, elegant, fără stat în coadă în trafic, fără oprit în stații inutil unde nu era nimeni. Am urcat podul pe partea dinspre Big Ben și am traversat strada vis a vis de Big Ben. Acolo, sub niște coloane, am zărit un restaurant. Cum ne era foame, am intrat să vedem care e treaba.

Am găsit o masă de 6 persoane și ne-am așezat liniștiți la ea. Eram la etaj. A venit ospătărița, ne-a luat comanda. Ne luasem câte o bere de fiecare și câte un burger sau fish and chips, ca niște adevărați englezi. Am făcut un calcul rapid, cam 150 de lire. Au venit berile, hai noroc băieți, bine v-am găsit, bine ați venit, d-astea…

Prietenul meu Victor, cel care a făcut și pozele pe care le voi adăuga puțin mai târziu, a ieșit la un moment dat să fumeze o țigară. Nu se fumează în interior niciunde. Ceasul era 14:35, atunci când a făcut poza de mai jos.

Ca idee, podul de la Westminster este exact în spatele camerei

După ce a făcut poza asta a intrat înapoi în restaurant și a urcat unde eram noi așezați. La numai cinci minute am auzit cu toții o voce gravă jos la parter. Cineva zicea ceva serios și eu, în glumă, le-am zis prietenilor mei că sunt două variante: fie e vreun terorist și asta e, nu am avut noroc, fie este vreun bețiv care are chef de scandal. Nu am fost departe…

La un minut după ce vocea aceea termină de dat ordine, căci așa suna, apare ospătărița, cu o față de ziceai că i-au răpit familia jos la parter, și ne spune că ne roagă frumos să evacuăm sala cât mai repede. Cât timp ne-a spus nouă această propoziție în spatele ei ceilalți clienți deja dispăruseră.

Prietenul meu îi spune doamnei: nu pot doamnă să plec, abia am început să mănânc. Ea îi răspunde că e poliția jos, că s-a întâmplat ceva și că trebuie să evacuăm imediat. Am ieșit repede toți afară. În timp ce ieșeam am întrebat: doamnă, și nota? Mi-a spus că nu mai este cazul să-mi fac griji pentru asta.

Afară am fost direcționați imediat de la ieșirea din restaurant către partea dreaptă de niște polițiști înarmați până în gât. Totul era închis pe o rază de 1 kilometru. Și au făcut chestia asta în 10 minute maxim. Asta era pe strada care ducea către Parlament.

Cum nu știam ce s-a întâmplat, iar în jur toată lumea se uita întrebător la toată lumea, am întrebat pe cineva ce s-a întâmplat. Ne-a arătat telefonul mobil, era deschis pe messengerul de la facebook și scria: caută pe google, un polițist a fost înjunghiat și apoi cel care a făcut asta a fost împușcat. Asta aflasem inițial. Apoi peste numai 5 minute informația a ajuns și la noi. Asta mi s-a părut extraordinar. Deși eram pe stradă, am aflat imediat ce s-a întâmplat.


După toată faza asta am stat și m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi vrut să pozez și eu Big Ben-ul de pe pod că se vede super frumos și aș mai fi întârziat 10 minute. Până la urmă cel care a scris editorialul dintr-un ziar din metroul londonez avea dreptate. La mai puțin de 24 de ore de la atacul de la Westminster lumea și-a reintrat în rutina zilnică de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Și asta pentru că nu au fost direct afectați de atentat. Sigur, e ușor dubios, dar nu ai cum să înțelegi prin ce trec cei care-și pierd pe cineva drag într-unul dintre multele atentate care se tot petrec în ultima vreme. De data asta Karma a ținut cu noi.


Comentarii

comentarii

Powered by Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.