Jurnalul unei amintiri – Prima zi de „festival”

La ora 5 fix am ajuns în gara din Sighișoara. Am coborât din tren, povestind în continuare de noaptea pe care tocmai o petrecusem acompaniați fiind fiecare de câte o halucinație. Ciudat mi s-a părut fapul că și Cristi îmi spunea că a văzut tramvaiele acelea din mijlocul câmpului. Am stat puțin pe o bancă din apropierea gării pentru a ne face planul pentru ce urma să facem prin Sighișoara. După vreo 20 de minute am plecat mai departe, ne căutam o cazare.

Pe vremea aceea nu existau multe lucruri, iar cazarea o luai direct la fața locului, nu-ți făceai o rezervare în prealabil. După ce am încercat la câteva case, am dat peste un domn care era dispus să ne închirieze două camere, așa că am bătut palma. După ce am rezolvat problema cazării, am plecat prin oraș, să vedem care este treaba cu acel festival de artă medievală. Prin centrul orașului mare aglomerație. Oameni îmbrăcați în soldați de pe vremuri, cu armuri și cu săbii, jucau o scenă de luptă, alții trăgeau cu arcul la țintă. Am trecut pe lângă multe tarabe cu tot felul de produse locale, cu suveniruri și cu mâncare, apoi am găsit în sfârșit o terasă. Read more


Se caută un job!

Probabi că ați aflat deja că unele lanțuri de magazine din România își închid porțile și astfel, toți angajații lor vor rămâne fără un loc de muncă. Să nu ai un venit constant în zilele astea este groaznic, mai ales când ai o vârstă la care ai vrea să faci cât mai multe lucruri. Printre oamenii aceștia care vor rămâne fără un loc de muncă, este și o prietenă de-a mea, fapt pentru care, vă las mai jos CV-ul ei. Dacă auziți ceva, știți pe cineva, credeți că s-ar potrivi la voi în echipă unde lucrați acum, dați un semn. Vă mulțumesc pentru ajutor, oricare ar fi el. :D Read more


Bucureștiul văzut ca turist

Săptămâna trecută am fost prin București pentru o săptămână. Mi-am revăzut câțiva prieteni, am stat în fiecare seară cu Freddy, bullterrierul meu care are acum 12 ani și jumătate, am ieșit la o bere cu băieții și am alergat cu ceva treburi administrative. M-am întors acasă după aproape cinci luni și nu am găsit o mare schimbare în oraș, în schimb, mi-a plăcut foarte mult. Totul.

Aș putea începe prin comparația dintre taximetriști. Când am mers dimineața la aeroport, aici în Clermont, taximetristul se ducea ață să-mi dea rest 20 de cenți. I-am spus să-i păstreze și mi-a mulțumit de parcă i-aș fi lăsat 100 de euro în plus. La București, am luat taxiul de la aeroport și când am ajuns la destinație, i-am lăsat cu 3 lei mai mult decât arăta aparatul. Am primit în schimb o privire așa în scârbă, cum mi-am permis să-i las doar atât, în plus. Read more


O idee pentru cântăreții din tramvaie

Sunt în București de două zile și în afară de căldura de afară, îmi place că am nimerit în perioada concediilor. Este mult mai aerisit decât ultima dată când am fost pe aici. Îmi place că e animat, că sunt mulți oameni pe stradă, că berea e ieftină la terasă.

Azi am mers cu tramvaiul 41. În tramvai oameni care mergeau probabil la muncă, era dimineața pe la 7:30. Puteai citi liniștit pe fețele lor că merg la muncă obligați de nevoia de bani. Dacă ar fi mers din plăcere atunci poate i-aș fi văzut zâmbind.

La Lacul Morii se urcă un băiat, avea până în 30 de ani, îmbrăcat îngrijit și cu o chitară în mână. A întrebat politicos dacă deranjează dacă va cânta și el puțin, apoi s-a pus pe treabă. Versurile erau cum nu se puteau mai triste, cu ce am greșit eu, de ce am ajuns pe străzi și tot așa de ți se rupea inina de milă și alta nu.

Cum oamenii aceia se gândeau deja la problemele lor, fie de la muncă, fie de acasă, nu cred că mai aveau nevoie de alte probleme ale unui necunoscut. Eu sunt sigur că dacă acel cântăreț ambulant ar fi cântat o melodie veselă, eventual cu niște versuri nu neapărat motivaționale, dar măcar ceva să mai înveselească atmosfera, toată lumea ar fi avut de câștigat. El niște bani și oamenii din tramvai niște zâmbete.

Așa că hai puțin mai veseli dacâ vrem să fie bine pentru toată lumea!


Jurnalul unei amintiri – Drumul de noapte cu trenul

Așteptam. De obicei, după ce iei ceva începi să te gândești la ce ar trebui să urmeze să se întâmple, te întrebi ce reacții ar trebui să ai, ești curios și nerăbdător ca efectul să-și intre în rol. Nu știam decât că ar trebui să avem niște halucinații, dar nu știam cu ce sau cum vor fi, dacă va fi ceva amuzant, dacă va fi ceva ciudat sau ceva care să ne sperie.

Stăteam și râdeam între noi, aveam sticla de palincă în mână, deschisă, ne aștepta un drum lung până la Sighișoara, ora estimată de ajungere acolo era 5 dimineața. De nicăieri, a apărut domnul controlor:

- Bună seara! Bilelete dumneavoastră vă rog!

- Bună seara! Aveam sticla de palincă în mână și mă gândeam că urmează ca domnul controlor să ne spună ceva despre acea sticlă.

- Știți că nu aveți voie să consumați alcool în tren da?

- Da, știm, i-am răspuns.

- Păi hai, uite cum facem, ori o desfaceți acum și luați câte o gură și gata, ori nu o mai desfaceți deloc.

- Nu o mai desfacem deloc, i-am zis, cu gândul că mai avem încă o sticlă sigilată, iar dacă ar mai fi venit mai târziu, i-am fi arătat-o pe aceea. Nu m-am gândit niciun moment că am fi mirosit de la o poștă a alcool.

- Bine, atunci să nu vă prind mai târziu cu ea deschisă că vă amendez.

- Nu, stați liniștit.

După ce a plecat ne-am liniștit și am început să vorbim între noi despre ce vom face acolo. Timpul trecea peste noi și efectul pastilelor începea ușor să-și facă prezența. Nu v-am spus nimic despre pastile până acum. Este vorba despre Romparkin, care luat în combinație cu puțin alcool, îți dau niște halucinații incredibile. Faza nasoală era că aceste halucinații, dar asta aveam să aflăm mai târziu, nu erau nicidecum amuzante, ba din contră.

Gura începuse să mi se usuce ca și cum aș fi alergat deja două maratoane. Ca să-mi potolesc setea foloseam doar apă, alcoolul era doar pentru a-l combina cu pastilele. Evident că nu făcusem niciunul dintre noi vreo cercetare pentru a vedea riscul la care ne expunem, de aceea nu aș recomanda nimănui să facă acest lucru niciodată. A fost o prostie cruntă pe care nu aș mai repeta-o nici dacă m-ai plăti. Aceste pastile, folosite pentru tratarea bolnavilor de parkinson, aveau aceste efecte secundare. Ca să simți ceva, trebuia să iei cel puțin 6, iar după aproximativ 30 de minute, halucinațiile își intrau în rol.

De unde vorbeam între noi și râdeam și glumeam, în numai 30 de minute în compartimentul nostru se lăsase o liniște mormântală. Afară era întuneric, în compartiment mai treceau din când în când luminile stâlpilor de iluminat de la marginea șinelor de tren, sacadat, cu un ritm bine definit de viteza trenului. În liniștea aceea, pentru că încet, încet începusem să mă gândesc la un somn, era deja trecut de ora 1 noaptea, am ridicat ușor capul, pentru că stăteam cu capul sprijinit în palmă, și m-am uitat la Cristi care stătea pe scaunul din fața mea.

L-am fixat preț de câteva minute și din acel moment mi-am dat seama că se întâmplă ceva. În primă fază, fața lui îmi părea foarte, foarte albă, de parcă ar fi fost mort, apoi în jurul ochilor avea niște vânătăi imense, de parcă cineva îl bătuse rău. M-am uitat atent, nu-mi venea să cred că are o asemenea față.

- Bă, pe mine m-a luat!

- Ce ai? Ce vezi? mă întreabă Cristi râzând.

- Ai fața foarte albă și ochii vineți…

Când am realizat că de fapt am niște halucinații, am scuturat puțin din cap, așa cum fac animalele ude pentru a-și usca blana și m-am uitat din nou la el. De data asta nu mai avea nimic, era normal. Dacă făceai mișcarea asta bruscă din cap, ieșeai imediat din halucinația pe care o aveai.

Am ieșit pe culoar și mă uitam pe geam, trenul ajunsese undeva pe un câmp. În depărtare am început să fixez o lumină, părea a fi undeva în mijlocul câmpului. Prima dată am observat că erau două tramvaie 41 legate unul de celălalt, mergeau paralel cu trenul în care eram. Apoi, m-am întrebat de unde știu eu că sunt fix tramvaie 41 și nu alt număr, și ce ar căuta tramvaiele în mijlocul câmpului? Mi-am dat seama că mi se întâmpla din nou, halucinațiile și pastilele își făceau efectul. Când am scuturat din cap și m-am uitat mai atent la aceeași lumină din depărtare, am văzut de fapt că era o benzinărie, nicidecum niște tramvaie.

Când am intrat înapoi în compartiment, Cristi mă fixa cu privirea.

- Ce ai? Te-a luat?

- Ești foarte alb la față și ai ochii vineți! îmi zice el uitându-se foarte mirat la mine.

- E ok, ești pe drumul cel bun, i-am răspuns.

Cristi intrase și el în același trip ca și mine, iar după câteva minute a adormit. Uitându-mă la el cum doarme, am început să-i fixez una din mâini, cea pe care o avea rezemată de mânerul scaunului de lângă geam. La un moment dat, am văzut cum mâna lui începe să se scurgă pe lângă scaun, exact așa cum se scurge un plastic incendiat. Știți cum curge un plastic căruia i-ai dat foc? Așa curgea și mâna lui pe scaun. M-am uitat la mâna lui până ce aceasta s-a topit până la încheietură, apoi mi-am dat seama că ceva nu este în regulă. Am scuturat din nou capul și totul a revenit la normal. Mâna era la locul ei, el nu mai avea fața albă, totul era în regulă.

După acest episod am adormit. Ce era foarte urât după ce luai aceste pastile, era uscăciunea pe care o aveai în gură. Se usca de așa natură încât aveai impresia că vei muri de sete dacă nu bei o gură de apă. Somnul a fost în regulă, fără intervenția halucinațiilor, însă când m-am trezit, mă durea capul și eram amețit. Îmi aduceam aminte exact ceea ce văzusem, când, în ce împrejurări. Eram conștient că avusesem câteva halucinații și acum mi se părea amuzant. Mai aveam 30 de minute să ajungem în Sighișoara, așa că ne-am scos o sticlă de apă, eram foarte însetați și am început să vorbim despre ce filme avusesem fiecare în acea noapte…

 

În fiecare luni voi posta câte un articol despre această călătorie pe care am făcut-o la Sighișoara. Nu recomand nimănui să încerce aceste pastile! A fost o prostie a adolescenței pe care am făcut-o. Nu vreau să se înțeleagă că incit la droguri sau alcool, este dacă vreți un exemplu de așa nu, și am ales să fac asta publică pentru ca alții să poată învăța ceva din experiența mea, fără să-și pună sănătatea în pericol. Începutul povestirii este aici.

Va urma